Gili Air – Insula Apei

Schimbasem de ceva vreme niște email-uri cu cineva de la o bază de scufundări. Mi-au răspuns că sunt interesați de internship, dar că ar trebui să ne vedem față în față. Era singurul mail cu răspuns pozitiv din zeci pe care le-am trimis în ultima lună. Oricum, ne doream și noi să vedem locul unde aveam să ne pretrecem următoarele 3 luni.

Să o luăm cu începutul! Dintotdeauna m-au atras sporturile mai puțin celebre – unii le-ar spune sporturi extreme. Am practicat multe sporturi, dar pe majoritatea doar le-am bifat. Din nefericire au rămas doar cele mai costisitoare. Nu putea să îmi placă fotbalul? Ei bine, nu m-a atras și cred că e singurul sport care nu îmi place, poate doar pentru că e cel mai celebru. M-au atras sporturile în natură, precum snowboard-ul și scufundările. Am avut primul contact cu scuba în 2001, în primul an de facultate, când am făcut cusrul Open Water Diver sau scafandru în ape deschise. Mi-am adunat apoi bani și am făcut alte două cursuri (Advanced Diver și Rescue Diver), în următoarele două veri, la Marea Neagră. La vremea respectivă îmi doream să devin scafandru profesionist, dar cariera mea a luat-o în alte direcții. Din când în când mai făcem câte o scufundare în concedii (în Spania, Mauritius sau Turcia), nu pentru că îmi pierdusem intresul, ci pentru că e un sport relativ scump. Până nu am ajuns în Indonezia, nu mi-am mai pus problema să continui pregătirile pentru a deveni scafandru profesionist. Și ce alt loc ar fi potrivit pentru scufundări decât o insulă exotica? Continuarea pregătirii era ca un vis neîmplinit. Păstram acea dorință, adânc întipărită în minte și pe oriunde ajungeam îmi aminteam de scufundări, iar apoi îmi tăiam singur macaroana, găndindu-mă că nu mai am 20 de ani. Așa am ajuns în Indonezia, să caut baze de scufundări pe internet și să trimit mailuri, să mă interesez de internship-uri pentru cursul de Divemaster.

Palmieri pe Gili Air Dream Divers e una din multele centre de scufundare din Lombok, dar singurul care mi-a răspuns pozitiv. Ne-am întâlnit la biroul lor din Sengigi și am rămas înțeleși că vom merge vreo 2 zile pe Gili Air să vedem dacă ne place insula. Ne-am pregătit un bagaj mic, ne-am urcat pe scuter și am pornit spre Bangsal, de unde urma să luăm o barcă spre micuța insulă. Am lăsat scuterul la niște oameni din port cu 1$/zi, pentru că unul din motivele pentru care cele trei Gilis atrag turiști este faptul că pe niciuna dintre ele nu sunt scutere sau mașini. Mijlocul de transport este fie căruța care funcționează ca un taxi sau bicicleta. Biletul pentru barcă era 0,8$/pers. Ne-am așezat la umbra unor palmieri, pe marginea plajei, așteptând să se adune suficient de mulți pasageri, în ritmul tipic indonezian. Abia peste o oră, după ce au încărcat alimente și tot felul de pachete, probabil marfă pentru magazinele sau restaurantele de pe Gili Air, ne-au poftit și pe noi, călare peste lăzi și ananași. Călătoria cu barca nu a durat mult pentru că insula e relativ aproape de Lombok (aproximativ 2 km).

În urmă cu 200 de ani, pescarii ce veneau din Sulawesi, au descoperit cele trei insule (Gili Air, Gili Meno și Gili Trawangan) de lângă Lombok. Apele erau bogate în pește, vegetația era bogată, iar pământul era numai bun pentru agricultură. După ce s-au stabilit, întâia oară pe Gili Air, au început să cultive fructe și legume precum porumb, mango, alune sau tapioca. Un alt element de atracție pentru colonizatori a fost faptul că au găsit apă potabilă pe Gili Air, de unde și numele „Insula Apei”. În mijlocul insulei Gili Meno, exista un mic lac sărat, ceea ce i-a atras pe alții oameni să comercializeze sare. Inițial, Gili Trawangan a fost folosită ca și colonie a autorităților vremii, unde prizonierii ce erau trimiși acolo, cultivau terenul. Aceștia schimbau produsele obținute din agricultură cu oameni de pe Lombok. În timp, populația din Sulawesi și populația Sasak (nativi de pe Lombok) s-au unit prin căsătorii mixte. Astăzi locuitorii celor trei Gilis vorbesc un dialect al limbii Sasak, iar limbile triburilor din Sulawsi au dispărut complet. Primii turiști au început să vină prin anii `90 din Bali, transformând insulele într-o destinație celebră în Indonezia.

Religia de pe cele trei Gilis este Islamul. Pe fiecare insulă există câte o moschee. Prima construită a fost pe Gili Air, acum aproximativ 80 de ani. Ca și în alte părti, credincioșii sunt chemați la rugăciune de 5 ori pe zi. Cea mai importantă sărbătoare musulmană este la sfârșitul Ramadanului (Idul Fitri), după o lună de post, în care nu au voie să mănânce sau să bea nimic atât timp căt soarele este pe cer. Oamenii petrec, organizează mese festive, își vizitează rudele și dau bani săracilor.

Odată cu venirea turiștilor, au apărut și centrele de scufundări. Marea sau oceanul, nu mai este la fel de diversificată din punct de vedere al faunei, cum era acum 20 de ani, deoarece abia de puțin timp s-a interzis pescuitul cu dinamita în zonă. Ca o paranteză, abia acum, de câteva zile organizațiile de protecție a mediului acvatic au reușit să convingă liderii Indoneziei să emită o lege prin care Diavolul de mare sau Manta (Manta birostris) devine animal protejat – foarte târziu, comparativ cu alte state din jur. Cu toate astea în anumite locuri, reciful prezintă semne de însănătoșire. Broaștele țestoase de ocean sunt frecvente. Mulți numesc insulele „Paradisul broaștelor țestoase” din acest motiv. Pe fiecare insulă există o asociație de cercetare și protejare a acestora, care organizează programe de educație pentru copii, salvare a broaștelor rănite sau construcție de cuiburi unde broaștele pot depune ouă. Vom mai reveni cu detalii despre viața marină în postările următoare.

16-Jul-2013 04:29, Canon Canon EOS 50D, 13.0, 28.0mm, 0.002 sec, ISO 200

Latest Images

Trending Articles

Latest Images